„Experiența-limită trăită de mine (cu câteva săptămâni înainte de cutremurul din 4 martie 1977) a fost cea în care mă aflam între viață și moarte, am fost găsită întâmplător de cineva, pe ultima sută de metri, luată pe targă și dusă la Spitalul de Urgență. Când am ajuns acolo, nu mai aveam nici puls, nici tensiune. Întrebat la ce secție trebuie să fiu internată, doctorul de gardă a spus «la reanimare», dar apoi s-a răzgândit. Am fost întoarsă din drum și dusă direct în sala de operație. Asistenta care trebuia să facă denudarea pentru a-mi pune perfuzia era o fată frumoasă și cochetă. Medicii o grăbeau, dar ea se chinuia să-mi fixeze acul direct în venă și le spunea că altfel îmi rămâne un semn. Convins că nu-i aud ce vorbesc, unul dintre ei a spus: «Da, îi va rămâne un semn pe mână și are să se vadă la morgă». Nu știu de ce, dar atunci nu m-am gândit nici o clipă că aș putea să mor. Mai mult, acea experiență-limită nu a lăsat urme prea adânci în poezia mea. Dacă moartea a constituit o obsesie când nu mă privea în mod direct, pe măsură ce se apropie, parcă aș vrea s-o opresc din drum, vorbind din ce în ce mai rar despre ea.“ (Ileana Mălăncioiu)
