"Deschis in fata suprarealismului, a literaturii onirice, a noului val (Nouveau Roman), N. Steinhardt le apreciaza si in masura in care dislocarile, discontinuitatea, descompunerile, fracturile de limbaj ori de realitate imaginara sunt urmate de o recompunere, de o reunificare, de o reasamblare dupa alte coordonate. Pentru ca el, pe urmele lui Charles Peguy, considera ca Raul este cel care nu se compune, care se opune organizarii vietii spiritualizate.
Cel care in textele sale interbelice, in special in cele din Revista burgheza, aducea un elogiu formelor ca expresii ale onorabilitatii sociale nu putea desconsidera acum ideea de forma, dimpotriva. Ceea ce priveste el cu condescendenta este miza totalitara pe forma, forma vidata de sens. Cel care isi dovedise din plin disponibilitatile ludice in volumul de debut In genul... tinerilor si le va dovedi si mai tarziu - dintr-o alta perspectiva - prin gestul impacarii cu avangarda ori prin textele admirative despre scriitorii Generatiei ’80 nu putea sa ramana imun la ideea culturii si a artei ca joc (in sensul lui Huizinga). Numai ca el nu putea sa vada in jocul cultural doar o prestidigitatie tehnica, glacial-formala, pentru el jocul era tot o ipostaza a intruparii." (George Ardeleanu)
